Continuarea este cea mai grea probă, pentru că presupune multă răbdare

Dan Corneliu Ionescu este născut la 9.09.1942, la Iaşi. Inginer constructor, specializat în IT, a condus mulți ani una dintre cele mai puternice firme de soft din România, Unidec Computer Sistems. 

Practică Aikido din 1977. Este preşedintele FEDERAŢIEI ROMÂNE DE AIKIDO, încă de la înfiinţarea ei.

Este fondator al Federației Române de Arte Marțiale, și a fost până în anul 2000 preşedintele Federaţiei Române de Arte Marţiale de Contact. Este preşedintele  CONFEDERAŢIEI EUROPENE DE AIKIDO. Are cel mai înalt grad în Aikido din Romania (centura neagră 8 Dan) şi este expert internaţional al Federaţiei Franceze de Aikido Tradiţional și membru de onoare al Budo Zazen International Society.  

Împreună cu Șerban Derlogea a scris în 1990 prima carte, AIKIDO CALEA ARMONIEI. Din 2003 pana in 2006, scrie cele 5 volume al Enciclopediei de Aikido, si apoi cartea AIKIDO 1,2,3. 

 

 Între 6 și 13 august va avea loc un nou stagiu internațional organizat de C.E.A. Vă mai amintiți câte ediții au fost de când s-a înființat Confederația Europeană de Aikido? 

Shihan Dan Ionescu: S-a înființat în 1994. Am avut o ediție în fiecare an din 1994, adică 23 de ediții, cu cea din acest an. 

Cine participă la acest stagiu? Mă refer la instructori și elevi, români sau străini?  

Shihan Dan Ionescu: Teoretic este un stagiu deschis oricărei organizații. Concret, vor participa sportivi și instructori din România, Franța, Anglia, Turcia, Portugalia, Moldova. 

Conduceți aceste stagii de mulți ani? Cine le-a condus la început? 

Shihan Dan Ionescu: În primii 2 ani, stagiile au fost conduse de maestrul Daniel Brun, iar din 1997 am convenit că cele mai înalte grade din țările participante să conducă antrenamente ale acestor stagii. 

Ceilalți instructori invitați sunt și ei membri ai C.E.A.? Este singura posibilitate ca un instructor să fie invitat să predea în cadrul acestor stagii sau aveți din când în când și invitați din afară? 

Shihan Dan Ionescu: De regulă, maeștrii țărilor membre conduc seminarii din cadrul acestor stagii dar și invitații din afara CEA au această posibilitate. Ei trebuie să aibă minimum 5 Dan pentru a conduce seminarii CEA. 

Predați tehnici diferite în cadrul stagiilor față de cele obișnuite la antrenamente? 

Shihan Dan Ionescu: Dacă te referi la mine, nu. La stagii predau aceleași lucruri ca și la antrenamentele interne.

În cadrul stagiilor se pune mult accent pe tehnicile de arme. Alegeți acest lucru datorită faptului că această parte a antrenamentului e neglijată la cursurile regulate sau pentru că e esențial ca practicanții să fie familiarizați cu aceste tehnici? 

Shihan Dan Ionescu: Din nou, dacă te referi la mine, încerc ca în cadrul seminariilor pe care le conduc să prezint tehnici cu arme și fără arme. Da, cred că practicanții trebuie să se obișnuiască să facă Aikido cu arme. Este o experiență interesantă și folositoare. 

De-a lungul anilor în care m-am antrenat în dojo-ul dumneavoastră am remarcat că ați avut perioade în care erați mai preocupat de una dintre arme și apoi de alta. De exemplu, a fost o lungă perioadă în care ați predat tehnici de evantai după care ați abandonat predarea lui. E o strategie de predare sau sunt perioade în care simțiți nevoia să studiați o anume armă? 

Shihan Dan Ionescu: Dacă fac așa cum spui, înseamnă că o fac inconștient. Eu sunt interesat de toate aspectele Aikido-ului, deci și de toate armele din Aikido. Adevărul este că unele arme sunt actuale și astăzi (tanto, tambo, boken, jo) iar altele au mai degrabă o importanță istoric-tradițională (tessen). Dacă mă ocup mai mult de o armă decât de altele, este pentru că această alegere ține mai mult de gândurile mele și de încercarea de a lămuri lucruri care și mie îmi sunt încă neclare. Iată un exemplu: astăzi nimeni nu mai luptă cu sabia, deci am fi tentați să renunțăm la această armă. Ne antrenăm în continuare cu boken și katana pentru faptul că lungimea și/sau periculozitatea unei astfel de arme ne obligă să ținem seama de mai mulți factori atunci când executăm tehnicile de Aikido. În plus, boken-ul este o armă cu lungimea cuprinsă între Tambo și Jo, deci poate fi asemănată cu o bâtă, care este o armă extrem de actuală!!!

Aceste perioade sunt legate și de elevii pe care-i aveți în acel moment în dojo? Mă gândesc că poate sunt uneori grupe cărora li se potrivește studiul unor anume arme ... 

Shihan Dan Ionescu: Sigur că peisajul sălii determină structura antrenamentului. Nu vom lucra cu katana dacă elevii nu au centura neagră. 

Se spune că Ueshiba obișnuia să interzică elevilor să practice antrenamentul cu arme înainte de 3 Dan? E adevărat? Ce părere aveți despre asta? 

Shihan Dan Ionescu: Da, cred că Ueshiba știa ce spune și era valabil pentru vremea lui. În acele vremuri, duelurile și confruntările între maeștri sau dintre elevii lor erau frecvente. 

Fiecare maestru și școală doreau să demonstreze că școala sau stilul lor era superior altuia și erau foarte atenți cine îi reprezentau în confruntările publice. Astăzi, studiul armelor ține de tradiție și de faptul că lucrul cu arme facilitează înțelegerea principiilor din Aikido. 

Am văzut că în sistemul francez, gradele pentru Aikido sunt diferite de gradele Aikiken. În articolul pe care l-am găsit și tradus , despre Maestrul Daniel Brun, spunea: ,,Katana nu are nimic de-a face cu Aikido. Sunt două activități separate. Gradele sunt separat. E posibil să ai un dan în Katana fără să fii primit un dan în Aikido.” De ce nu ați introdus și în sistemul românesc aceleași reglementări? 

Shihan Dan Ionescu: Punctul meu de vedere este diferit de cel al maestrului Daniel Brun. 

Eu nu sunt interesat de tehnicile de sabie ci de tehnicile de Aikido cu sabia. Denumirea pe care o folosesc pentru Aikido cu armele boken și katana este AikidoKen, adică ,,sabia din Aikido”. În mod similar avem un AikidoJo, AikidoTanto, AikidoTambo, etc. Acestea sunt doar aspecte, componente ale Aikido-ului. 

Câte antrenamente săptămânale de arme predați? 

Shihan Dan Ionescu: Nu am o regulă fixă. De obicei, un antrenament pe săptămână, alteori 2 sau 3 dar nu mă întreba de ce. 

Cum ajută studiul armelor aprofundarea tehnicilor de Aikido? 

Shihan Dan Ionescu: Procesul lung de asimilare a tehnicilor de Aikido, conduce de multe ori la o anume plictiseală și lipsă de interes față de tehnică. Practicantul cu oarecare vechime, își spune: ,,Păi, eu știu toate tehnicile pe care mi le arată instructorul, de ce să mai pierd timpul la antrenamente?” Introducerea treptată a armelor în tehnicile de Aikido fac antrenamentul mai interesant și-l pune pe practicant în fața unor noutăți care trebuie asimilate. Astfel, interesul practicanților se menține constant și face ca practicanții să-și fixeze obiective noi de atins. 

Avem în Aikido Aiki-ken și Aiki-jo și toate tehnicile de cuțit, evantai, tambo. Cum a fost creat sistemul dacă Ueshiba nu a predat arme? Este un sistem unitar sau unul bazat pe principii și diversificat în funcție de profesorii care predau? 

Shihan Dan Ionescu: Cred că asta este o informație eronată. Ueshiba a predat tehnici cu arme. Asta se vede în unele filme în care Ueshiba manevrează într-un fel ciudat bastonul, împungând către cer cu acesta. Sigur că ceea ce se vedea în film era un soi de ceremonial religios dar sunt multe filme în care Ueshiba este atacat de câțiva Uke cu Jo. În plus, sunt tot felul de mărturii ale maeștrilor care au fost elevii lui Ueshiba. Unul dintre ei povestește despre antrenamentele de noapte în care elevii erau înarmați cu boken iar Ueshiba cu o Katana. Sigur că Ueshiba a predat tehnici de Aikido cu arme. Din păcate, puțini maeștri mai lucrează cu arme dar au existat și există încă: Gozo Shioda, Saito, Saotome, etc. 

În cadrul C.E.A. se desfășoară și C.E.K.A. Din câte am aflat este una dintre cele două federații de Aikido din lume în care se practică competiția. Care a fost scopul creării acestei competiții? 

Shihan Dan Ionescu: Au existat și există multe discuții pe marginea acestui subiect. De ce a spus Ueshiba, dacă a spus, că în Aikido nu trebuie să existe competiții. Am mai prezentat punctul meu de vedere în legătură cu acest subiect dar o voi face din nou. Pe vremea lui Ueshiba, competiție însemna provocările diverșilor maeștri de arte marțiale care doreau să demonstreze că școala lor era superioară celorlalte. Ueshiba a acceptat nenumărate astfel de provocări și el, însuși, a povestit despre acestea. În acea vreme, competițiile sportive nu se refereau la artele marțiale, pentru că artele marțiale erau o realitate izvorâtă din istoria sângeroasă a Japoniei. Artele marțiale japoneze au apărut și s-au dezvoltat pentru că timp de secole Japonia a fost implicată în războaie. Asta a condus la apariția meseriei de luptător, războinic, care se angaja în slujba unui nobil pentru a lupta pentru bani sau hrană. Cu timpul această meserie, meseria de samurai, a ajuns un model în societatea japoneză. 

Maeștri, elevi ai lui Ueshiba, sunt cei care au extins și schimbat sensul competiției de care vorbea Ueshiba. Este mult mai comod să spui că nu poți să te compari cu alți maeștri pentru că Ueshiba a spus că în Aikido nu există competiții. Este greșit, pentru că elevii lor fac această comparație. 

În epoca modernă, când meseria de samurai a rămas fără obiect, artele marțiale au devenit sporturi, având competiții sportive. Noi am decis să facem competiții, în special pentru două motive: 1. Copiii sunt atrași de competiție. Asta înseamnă că mai mulți copii vor intra pe tatami și vor rămâne mai mult timp acolo. 2. Competiția înseamnă un antrenament cu parteneri pe care nu-i cunoști. Asta te va lămuri unde ești cu adevărat și-ți va permite să înțelegi ce trebuie să rezolvi. În plus, oamenii au parte toată viața de competiții, așa că, spiritul întrecerii face parte din ființa noastră și nu trebuie să o anihilăm.

Ce așteptări aveți de la participanții la campionat din punct de vedere al tehnicii? Dar din punct de vedere al conduitei? 

Shihan Dan Ionescu: Mă aștept ca participarea lor la competiție să ridice valoarea tehnică. În plan moral, ideea de a pierde și a continua mi se pare extrem de valoroasă pentru formarea unui om. Competiția poate face acest lucru. 

Cât timp se pregătesc concurenții din cadrul clubului Dan Aikido pentru competiții? 

Shihan Dan Ionescu: Există o pregătire continuă care se accentuează în perioada ce precede competiția. Ei se pregătesc singuri, sunt stimulați să creeze probele libere și, evident, sunt urmăriți atent de către antrenori. 

Au adus contribuții la tehnică aceste competiții? Creativitatea participanților a fost de ajutor pentru a descoperi noi posibilități de folosire a principiilor Aikido-ului? 

Shihan Dan Ionescu: Da, cred că mulți participanți au beneficiat de o înțelegere mai bună, la fel și cei ce i-au pregătit. 

De ce nu există în cadrul acestor competiții diferențiere între sexe, vârste sau nivel de pregătire? 

Shihan Dan Ionescu: Există diferențiere în funcție de nivelul de pregătire și vârstă dar nu și între sexe. În Aikido, tehnicile sunt  „unisex”. 

Ce presupune arbitrajul la competițiile din cadrul C.E.A.? 

Shihan Dan Ionescu: Întrebarea e foarte generală. Dacă ne referim la arbitri, atunci este necesar ca arbitri să cunoască foarte bine principiile, tehnicile și, evident, probele impuse. Ei trebuie să înțeleagă și să aprecieze tehnicile în funcție de vârstă și nivel de pregătire.  

În general, nu există competiție în Aikido însă oamenii sunt competitivi și renunță greu la această latură a lor. Credeți că a luat politica din Aikido locul competiției interzise și lupta pentru premii și medalii se dă acum pe numărul elevilor din dojo cărora li se promit în loc de distincții o firmă mai impozantă? 

Shihan Dan Ionescu: Cineva mă întrebă odată de ce oamenii fac lucruri fără o aplicabilitate și efect imediat și insistă să facă acest lucru mult timp, fără a avea o recompensă concretă. Cred că această dorință de perfecțiune este înscrisă în structura noastră, ca un program divin pe care suntem obligați să-l îndeplinim. Medaliile și titlurile, chiar dacă nu aduc beneficii concrete, corespund dorinței firești de perfecțiune. 

Care va fi programul stagiului de la Constanța? E foarte încărcat sau sportivii vor avea timp și pentru o vacanță la mare? 

Shihan Dan Ionescu: Stagiul va avea seminarii în prima jumătate a fiecărei zile și va lăsa libere după amiezile. Trebuie să faci Aikido, dar este util și să meditezi asupra celor văzute. Pe de altă parte, stagiile internaționale ne permit să cunoaștem oameni diferiți, locuri și culturi diferite. Această experiență întărește legăturile dintre oameni. 

Simțiți acumulări și progrese ale participanților după stagii? 

Shihan Dan Ionescu: Da, da.

Care va fi tema stagiului din august? Arme, tehnici de mână, studiu principiilor? 

Shihan Dan Ionescu: Toate acestea.

Cu ce doriți să plecăm acasă în urma stagiului de la Constanța? 

Shihan Dan Ionescu: Cu o dorință mai mare de a continua. Continuarea este cea mai grea probă, pentru că presupune multă răbdare. 

Știți deja care va fi programul celorlator instructori? Le-ați cerut ceva anume? 

Shihan Dan Ionescu: Nu. Fiecare face ce-i trăznește prin cap. Practicanții vor evalua prestația lor. 

Am găsit un text foarte interesant despre relația maestru-elev în cartea lui Eugene Herrigel, "Zen în arta de a trage cu arcul":

Relația fundamentală a predării și învățării în sistem japonez este exersarea și repetarea ... și, din nou repetiția celor repetate într-o intensificare continuă pe termen lung. 

Relaţia profesor – elev face parte, în mod tradiţional, dintre legăturile fundamentale din viaţă şi, de aceea, presupune o răspundere deosebită a învăţătorului, răspundere care trece dincolo de cadrul limitat al materiei pe care o predă acesta. 

Elevul japonez contribuie la procesul învăţării cu trei elemente: buna educaţie, iubirea pătimaşă pentru arta pe care a ales-o și veneraţia necondiţionată faţă de învăţătorul lui.

În Japonia, în primii ani de studiu, aproximativ 10, în funcţie de nivelul de dificultate al obiectului de studiu, elevului nu i se cere nimic altceva decât să imite și să copieze conştiincios.

Profesorul nu agrează prelegerile şi explicaţiile prelungite, se dau explicaţii sumare, nu se aşteaptă ca elevul să pună întrebări, urmăreşte degajat eforturile de tatonare ale elevului, nu se aşteaptă de la elev independenţă sau spirit întreprinzător, are răbdare ca elevul să crească şi să se maturizeze.

Ambii au timp: profesorul nu insistă, elevul nu se precipită. Profesorul nu doreşte să trezească prea devreme „artistul” în elevul său. Prima sa datorie este să facă din elevul său un cunoscător, care stăpâneşte în mod absolut latura de meşteşug a acţiunii. 

Elevul vine în întâmpinarea profesorului prin zelul său neobosit. Se lasă împovărat într-un fel de resemnare obtuză, pentru a dobândi abia de-a lungul anilor experienţa că formele, pe care le stăpâneşte deplin, nu-l mai apasă ci îl eliberează.

Pentru a ajunge în punctul în care ştiinţa devine „spirituală” e nevoie de concentrarea tuturor forţelor corpului şi ale sufletului. 

În timpul predării, maestrul japonez se poartă de parcă ar fi singur.  De exemplu, un maestru în arta aranjării florilor îşi începe lecţia prin a desface cu mare atenţie sfoara cu care sunt legate florile şi crengile înflorite şi, după ce a rulat-o frumos, o pune cu grijă deoparte. Apoi, studiază fiecare crenguţă, după încă o examinare le alege pe cele mai reuşite, îndoindu-le cu atenţie, le dă forma care trebuie să corespundă rolului pe care li l-a prevăzut şi le combină, în sfârşit, în vasul pe care l-a ales. Compoziţia finală arată de parcă maestrul ar fi ghicit gândurile cele mai ascunse din visele misterioase ale naturii. 

În acest timp, maestrul abia dacă-şi învredniceşte elevii cu o privire şi, cu atât mai puţin, cu vreun cuvânt. Mişcarile şi gesturile pregătitoare le execută adâncit în gânduri şi, pe îndelete, în uitare-de-sine, se pierde în operaţiunea de concepere şi creaţie, care amândurora, învăţător şi elev, li se pare de la primele pregătiri introductive până la opera încheiată, ca un singur eveniment complet şi autonom. 

Acesta posedă, într-adevăr, o expresivitate atât de mare, încât are asupra privitorului acelaşi efect ca o imagine, ca o pictură.

De ce în loc să taie rapid şi s-o arunce cât colo neatent, maestrul desface sfoara cu atâta atenţie şi încetineală? Ce îl îndeamnă să repete această procedură, fără a schimba niciun punct, nicio virgulă, la fiecare oră de predare, cu aceeaşi insistenţă neabătută, aproape de pedanterie şi să-i pună pe elevi s-o reproducă? 

Maestul japonez ştie din experienţă că pregătirile pentru realizarea operei au în plus şi rostul de a-l acorda la creaţia artistică.

 Credeți că sistemul de predare-învățare japonez poate fi preluat și în țările vestice?  

 Shihan Dan Ionescu: Doar parțial. Lumea este în schimbare. Răbdarea oamenilor este limitată și didactica predării trebuie modernizată în acord cu vremea în care trăim. 

 

Care sunt cele mai importante infuențe pe care le aveți din partea altor profesori? 

Shihan Dan Ionescu: Mulți alți profesori m-au impresionat. Unii mi-au dat idei, alții m-au făcut să am rezerve. Dar toți m-au ajutat să văd lucrurile mai clar. 

Cum putem evita să devenim prizonierii unui stil impus de către un profesor? 

Shihan Dan Ionescu: E greu să faci acest lucru pentru că profesorii își doresc ca practicanții să-i imite. Cei mai mulți nu se opun să facă acest lucru, foarte puțini își doresc mai mult. Doar de tine depinde să faci într-un fel sau altul.

După cât timp de practică ar fi indicat ca cineva să-și aducă propriile contribuții asupra tehnicilor? 

Shihan Dan Ionescu: Cam după 10-15 ani de practică, adică după 3-4 Dan. 

În urma experienței dumneavoastă de aproape 40 de ani în Aikido și, scoțând un număr impresionant de instructori, care e cu adevărat momentul în care un practicant poate face trecerea de la elev la profesor?

Shihan Dan Ionescu: Atunci când crede că poate arăta și când elevii sunt interesați de ceea ce face, în niciun caz înainte de 10-15 ani de practică serioasă. 

Dincolo de copierea formelor în primii ani, fiecare practicant înțelege altceva din ceea ce nu e vizibil cu ochiul liber. Rolul profesorului în acest lucru e să-l ghideze pe elev în funcție de nivelul fiecăruia sau arta e aceeași indiferent de cel care o învață? 

Shihan Dan Ionescu: Rolul profesorului este de a observa ce se întâmplă și de a interveni când nu se întâmplă. 

Este important antrenamentul individual în afara dojo-ului? Este necesar?

Shihan Dan Ionescu: Cred că este important și necesar dar nimeni nu o face. 

Ce ar trebui să caute un practicant de Aikido care se antrenează rar, ocazional sau doar pentru întreținere? 

Shihan Dan Ionescu: Fiecare are căutările lui, eu nu pot să decid pentru nimeni. 

Cum negociați cu diferențele dintre studenți? Îi antrenați diferit pe cei care doresc să obțină o profesie din practicarea Aikido-ului de cei care se antrenează de plăcere? 

Shihan Dan Ionescu: Atunci când se antrenează din plăcere nu există nicio diferență, dacă sunt începători sau avansați. Fecare bea atât cât îi este sete. 

Care e sistemul în România pentru cei ce devin instructori? Urmează școli teoretice în urma absolvirii cursurilor regulate? 

Shihan Dan Ionescu: Da, există un curs de formare a instructorilor, cu seminarii de perfecționare anuale și există o școală de antrenori de 2 ani. 

Ce credeți că-i atrage cel mai mult pe oameni să practice artele marțiale în epoca noastră? 

Shihan Dan Ionescu: Cei mai mulți vin în Dojo fără o motivație concretă. Unii rămân, cei mai mulți renunță. Unii vin din curiozitate, alții pentru că speră la o soluție pentru problemele lor iar alții pentru mișcare. Toți sunt bineveniți. 

Credeți că artele marțiale ar trebui să se adapteze la noul mod de viață al oamenilor? 

Shihan Dan Ionescu: Da, sigur!

Care e cel mai prețios lucru de care ați dori să țină cont din Aikido? 

Shihan Dan Ionescu: Aikido.

Artele marțiale ne transformă în persoane combative, conștiente de puterea noastră și de tehnici de luptă de care marea majoritate n-au habar. Chiar dacă în dojo exersăm fizic, principiile ascunse în tehnici se insinuează și în psihic. Cât de conștienți suntem de arta pe care o practicăm? Unde e folositoare și unde trebuie să o ținem sub control? 

Shihan Dan Ionescu: Nu știu dacă e folositoare, dar sigur trebuie ținută sub control.

Dacă Aikido își îndeplinește misiunea și cel care practică ajunge la o pace interioară nesperată, mai e posibil antrenamentul? 

Shihan Dan Ionescu: Nu există pace interioară. Din fericire. Când ai ajuns la așa ceva nu te mai interesează nimic.

Abonează-te la Newsletter

Fii la current cu noutăţile Aikido Club Kazumi!

Mă abonez